A 36-a primăvară!!!

Nici nu stiu cum au trecut anii. Știu că e un truism, dar e și un adevăr în același timp. Azi se împlinesc 36 de ani de când, prin mila Domnului, sunt pe pământul celor vii (ca să-l citez pe psalmist).

Scriind aceste rânduri îmi vine în minte un vers din Marin Sorescu: Am zărit lumina pe pământ/ Și m-am născut și eu/ Să văd ce mai faceți/ Sănătoși? Voinici?/ Cum o mai duceți cu fericirea?… Prin urmare nu ar fi prea multe de povestit. Viața adună în ea tot felul, iar imprevizibilul este cuvântul de ordine. Privind lucrurile în desfășurarea lor pământeană, foarte ușor ajungi un fel de eclesiast călător.

Dar, deși nu ar fi prea multe de spus despre mine, sunt multe de spus despre El. Sunt recunoscător bunului Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat. Posesiunile le-aș pune pe ultimul loc. Întâi Îi sunt îndatorat că, în adolescență, m-a cucerit cu dragostea Lui. M-a făcut să înțeleg că fără a-L lua cu mine la drum, totul ar fi compromis din fașă. M-am poticnit uneori, recunosc, dar fără El cum ar fi fost?! Numai eu știu de câte ori m-a luat de mână și mi-a arătat drumul. Am fost și am ramas un solitar, dar în solitudinea mea El și-a găsit întotdeauna un loc.

Apoi îi sunt recunoscător pentru toți oamenii de bine din juru-mi. Sunt mulți, dar așa de diferiți și speciali. Fiecare etapă a vieții mi-a fost străjită de prieteni temerari. Am înaintat înconjurat de un zid afectiv, vorba lui Liiceanu. Dintre toți aceștia se desprinde cu grația zânelor din povești soția mea, Magdalena. Acestei prețioase ființe îi datorez mai mult decât pot scrie. Este cel mai frumos cadou pe care un bărbat destul de neîndemânatic în ale gospodăriei putea să-l primească.

În fine, aș vrea să-i amintesc pe copii. Paul și Carina, doi îngerași care pentru o vreme au rămas fără aripi, dau savoare vieții noastre de pribegi. Zâmbetul lor este un tezaur pe care doar un părinte îl poate aprecia. Cele mai grele întrebări de la ei le-am primit…. nu de la studenții cu care lucrez. Îmi doresc să-i văd mari și demni de frumosul nume ce-l poartă.

N-aș vrea să vă rețin, de data aceasta ziua mea corespunde cu Vinerea Mare. Sper să nu fie nici o coincidență semantică, să nu fie debutul unui supliciu. Nu știu câte primăveri voi mai număra, dar îmi doresc să fiu mereu în voia lui Dumnezeu. Deviza mea de slujire pornește de la metafora miresmei/parfumului pe care trebuie să-l răspândesc. Parfumul nu e al meu, e al Lui; eu doar trebuie să îi conserv prospețimea. Aș fi așa de bucuros să știu că, indiferent de context, am răspândit această savoare a cunoștinței Lui.