Nu l-am cunoscut personal. I-am citit cu drag poeziile și destăinuirile. Am conversat cu prieteni de-ai lui și într-un fel i-am fost aproape. Am aflat când a început să-i fie (mai) rău, apoi am aflat în mai puțin de o ora despre plecare….
Pentru viața încercată a lui Ionatan moartea a fost cu adevărat o izbăvire. Pentru poezia creștină românească, moartea lui este o pierdere. O incomensurabilă pierdere… A fost – și în opinia mea – cel mai mare poet evanghelic din România (recunoașterea Uniunii Scriitorilor spune și ea ceva!). Acum a transpus în fapt ceea ce rostea poetic:
Ci voi uda o nouă formă-n cer/ O altă stare într-un alt real…/O, Doamne, -mbracă omul cu mister/ Și îl invită azi la al Tău bal. (Al Tău bal)
Într-un fragment autobiografic, Ionatan afirma:
Nu pot compara cu nimic dragostea lui Dumnezeu. Ca și cum olarul și-ar jertfi propriul fiu pentru salvarea unei bicisnice oale…?! Doamne, îți mulțumesc pentru că nu înțeleg! Fiindcă așa, încep să cred.
Dragostea lui/de Dumnezeu a fost pentru poet chintesența întregii existențe. Emulația poetică a gravitat magnific în jurul acestei teme. Pe fondul suferinței fizice, Ionatan sporea cu sufletul, se apropia tot mai mult de Preaiubitul lui. Multe poezii nu sunt altceva decât uimire rostită în fața măreției divine. Nici o încrâncenare, nici o teozofie gratuită… Parcă totul a fost doar elogiu adresat lui Dumnezeu.
Mă întreb cât de cunoscut a fost mai ales în mediul evanghelic? N-a fost un cabotin, n-a pretins niciodată nimic… dar a oferit imens. Ultimii ani au fost ca o ardere de tot pe altarul iubirii de Dumnezeu și de semeni. Sper din suflet ca posteritatea să fie mai dreaptă cu memoria lui. Îmi doresc sa aud în viitor de simpozioane omagiale și acțiuni de promovare a întregii lui opere.
Fie ca Marele Mângâietor să aline suferințele familiei, iar din partea unui tainic admirator primește Ionatane umile aprecieri.