Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind o lumină ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri. (Mat. 5.14-16)
Noi trăim într-o lume care a abandonat orice referință morală absolută – spunea Horia Roman Patapievici. Iată un fapt elocvent pentru toată lumea. Ne plângem de dimineața până seara de minciună, ipocrizie și pervertire. Vedem la tot pasul cum valorile sunt călcate în picioare, cum răul proliferează și cum binele gâfâie de la o zi la alta. Suntem siderați de tot ce ni se întâmplă și mai ales de ceea ce ar putea să ni se întâmple. Privim apoi spre cer și așteptăm o teofanie, o arătare spectaculoasă a lui Dumnezeu, un moment în care să oprească totul. Iar cum faptul acesta nu se întâmplă, ne închidem din nou în carapacea noastră, resemnați.
Și totuși, pentru întunericul acestei lumi, Domnul Hristos a prevăzut o soluție. Responsabilizându-ne, El ne spune: „voi sunteți lumina lumii”. Prin urmare noi nu purtăm lumina, ci noi suntem lumina. Noi nu avem soluția, ci noi suntem (sau ar trebui să fim) soluția. Rar a încărcat Isus pe ai Lui cu atâta responsabilitate. E ca și cum ar fi spus că întunericului spiritual al lumii întregi e șantierul nostru de viață. Fiecare ucenic al Lui este chemat să răspândească lumina Evangheliei, a Veștii Bune. În concretețea vieții, datoria noastră este să aducem un plus de lumină în tenebrele acestei lumi. Forța propriei mărturii se sprijină pe experiența personală. Îl cunoști pe Hristos, poți să-I răspândești lumina. Aici nu e vorba de un schimb de informații, de o comunicare impecabilă dar lipsită de patos și trăire. E vorba mai degrabă de un angajament întreținut zilnic și care te imboldește să vorbești, să acționezi.
Chesterton spunea: „Intelectualismul detașat este (în sensul exact al unei expresii populare) numai lumină de lună, întrucât este o lumină lipsită de căldură, o lumină secundă, reflectată de o lume moartă. Însă acel transcendent prin care toți oamenii trăiesc are în esență o poziție foarte asemănătoare cu cea a soarelui pe cer. Îl purtăm în conștiință ca pe un fel de splendidă confuzie; este ceva deopotrivă strălucitor și inform, deopotrivă orbitor și ascuns.” Dorin Ștefănescu scria undeva: „Cuvântul lui Dumnezeu este prezent în lume, dar el trebuie să fie cuvântat, propovăduit; este Cuvântul vieții care trebuie împărtășit, predicat. Este chiar esența credinței, vestirea kerygmatică a morții și reînvierii.” Cuvânt și faptă; faptă și cuvânt, iată felul în care ar trebui să înaintăm. Văzându-ne, cei din jurul nostru își vor pune întrebări. Abia atunci vor sesiza bezna în care se zbat, nevoia pe care o au. Abia atunci își vor ridica mințile și glasurile către Dumnezeul cel Viu ce-i așteaptă și pe ei cu aceeași dragoste.
Dacă răscumpărarea nu ar atinge cele mai îndepărtate margini ale blestemului, ea ar fi incompletă – spunea Randy Alcorn. Ascunderea luminii împiedică mesajului mântuirii să treacă dincolo de noi. Mântuirea este personală, dar mărturia ei este publică. Obrocul rușinii, al delăsării or a egoismului spiritual astupă adesea mesajul salvării. Desigur că fiecare va decide pentru el, dar prezența noastră oferă cadrul ideal pentru această decizie. Să lăsăm așadar ca lumina noastră să lumineze. Fără teamă sau reținere, să ne ducem spre semenii noștri spunându-le doar ce a făcut Domnul în viața noastră. Apoi să le arătăm că există o alternativă la tot răul din lume, iar această alternativă este viabilă și eternă.