Fiecare atentat se cere decodat, citit în cheie simbolică. Fără să vrem, ne specializăm în această îndeletnicire sinistră, încercând să stabilim legături și să oferim înțelesuri. O facem însă cu inimă grea. 22 de oameni s-au stins, iar 59 agonizează în stare de șoc prin spitale. Anglia a fost lovită din nou, iar frumosul oraș Manchester a fost zguduit din temelii. Arena sportivă ce a fost transformată câteva ceasuri într-un spectacol de sunet și mișcare s-a întunecat, lăsând loc unor spaime greu de descris. Sprințara cântăreață americană – Ariana Grande – a scăpat, deși probabil nu va mai cânta la fel de acum înainte.
Am aruncat o privire pe profilul Arianei. E foarte tânără și (foarte) celebră, alintată cu premii și îmbulzită de fani. Produce o muzică ritmată, senzuală și provocatoare în multe feluri. Se îmbracă sumar și dansează năucitor, amplificând mesajul fiecărei piese. Ca să n-o lungim: e artistul predilect al generației tinere, gata să scrie istorie încă mulți ani.
Nu sugerez nicio legătură între descrierea cântăreței și tragedie. Nu am dreptul s-o fac și nici nu-mi stă în caracter. Lucrurile sunt mult mai complexe decât par și, în mod ultim, numai Dumnezeu face și desface mistere. Altceva doream să spun: terorismul lovește, mai nou, în bucuriile omului contemporan. Așa cum sunt ele – superficiale și adesea imorale – aceste bucurii sunt străfulgerate de suferință și moarte, ca o lovitură pe care o primești în moalele capului.
Divertismentul a devenit o țintă a atacurilor, ceea ce nu poate fi întâmplător. Contrastul trebuie subliniat cu orice preț. O detonare în cadrul unui serviciu funebru n-ar fi același lucru. Trebuie ca groaza să se instaleze în mijlocul exuberanței, schimonosind chipuri și transformând râsul în urlet de durere. Acesta trebuie să fie efectul, spectacolul lugubru al unui război indefinit.
E absolut îngrozitor. Oamenii se vor teme tot mai mult să-și trăiască bucuriile, mai ales împreună. Ieșirea din propriile locuinței va deveni, încet-încet, un gest de curaj. Temerari vor fi aceia care, înfruntând indirect moartea, se vor încăpățâna să-și trăiască totuși viața.
Dar poate, ca o notă secundară, n-ar trebui să ne redefinim și divertismentul?! Doar întreb. Nu judec, nu condamn. Dacă a sfârși într-un atac terorist devine din ce în ce mai mult o formă de martiraj, de ce n-am așeza acest gest sub auspicii corect creștinești?!
Să mângâie Dumnezeu familiile îndoliate și să le dăruiască El sănătate celor suferinzi.
22 și 59: mai mult decât simple cifre
2