ianuarie, 2012

Pentru o cultură iudeo-creștină

marți, 31 ianuarie, 2012

C. T. Popescu spunea într-un interviu că dispare un act cultural: recititul. Avalanșa de informații ne sufocă în bună măsură, iar tihna lecturii a doua devine un lux. Dacă nici măcar nu se citește, re-cititul devine aproape o iluzie. Și totuși, există cărți traduse în românește care merită revăzute din când în când. Mă refer aici la colecția de eseuri în onoarea lui Carl F. H. Henry, editate de D. A. Carson și John D. Woodbridge, și intitulată Dumnezeu și cultura (Cartea Creștină, Oradea, 2006).

Însumând aproximativ 20 de eseuri teologice de înaltă ținută, lucrarea mi-a atras atenția încă de la apariție. După o lectură rapidă, mi-am luat timp s-o adulmec din nou. Savorea dezbaterii derivă din curajul cu care sunt atacate subiectele. De la implicarea creștinilor în politică și până la provocările bioeticii, eseiști precum Vanhoozer, Bromeley, Priest, Heard jr., Mavrodes, Spitz, Smith, Johnson și alții, ne introduc în zone de mare interes. Cu acribie și coerență, suntem invitați la o călătorie fascinantă și plină de învățăminte.

Interesant este că, indiferent de subiect, autorii ne conving de biblicitatea demersului. Despre fiecare noutate culturală, socială sau politică scrie într-un fel în Biblie. Nu suntem lăsați descoperiți în fața ineditului. O reîntoarcere la revelația scrisă poate să fie definitorie pentru luarea noastră de poziție. Apoi, față de cel mai insignifiant detaliu al vieții se pot formula adevăruri dogmatice. Necăzând într-un dogmatism rece, auster, creștinul își poate întemeia crezul în cuvinte potrivite. Nimic nu are voie să ne ia prin surprindere. Promovarea valorilor iudeo-creștine trebuie făcută în mijlocul ateismului și agnosticismului contemporan. Retragerea este păguboasă și generează frustrări.

Cred că fiecare slujitor evanghelic ar trebui să lectureze măcar o dată cartea. Desigur, recomandarea este valabilă pentru oricine dorește mai mult decât ce primește la biserică. Dar pentru slujitori este aproape o necesitate. Eseu după eseu, ești confruntat cu realități cotidiene la care ai meditat cândva, dar ți-a lipsit călăuza pe măsură. Noi orizonturi se deschid, vechi dileme se rezolvă. O carte mare și provocatoare. (Re)lectură plăcută!

Să nu-l uităm pe nea Iancu

luni, 30 ianuarie, 2012

După cum anunță și Google-ul, azi se împlinesc 160 de ani de la nașterea lui I. L. Caragiale. Personalitate de seamă a culturii române, mereu actual și tonic, marele dramaturg ne-a lăsat o operă încântătoare. Pentru a marca și aici evenimentul vă ofer două momente antologice. Am ales o interpretare clasică (1952) și una contemporană. În felul acesta echilibrăm oarecum lucrurile oferind ambelor generații (și genuri!) șanse egale. Vizionare plăcută!

Exercițiu de neuitare: A. P. Cehov

duminică, 29 ianuarie, 2012

Într-o zi ca aceasta, în anul 1860, la Taganrog – orașul lui Petru cel Mare – se năștea Anton Pavlovici Cehov. Tătăl său era un băcan destul de sărac, dar care își depășise condiția de iobag ce-o avusese în tinerețe. Datorită evlaviei sale, și-a silit fiul să cânte de mic în corul bisericii, dar și să vândă în magazin. Mama sa era o persoană blajină și mereu preocupată de binele familiei. Cu toate acestea, copilăria nu i-a fost prea fericită, tot felul de evenimente umbrindu-i adesea bucuria. Această perioadă va reveni însă în mod recurent în operele sale de mai târziu.

O vreme a frecventat școala grecească, iar apoi a intrat la gimanziul orășenesc unde a rămas 10 ani (se includea și liceul). Aici a prins drag de clasicii greci și latini, prezențe care nu-l vor trăda niciodată în plan intelectual. Survine falimentul tatălui și mutarea familiei la Moscova. Cehov va ajunge acolo în anul 1879 și rămâne până în 1892. Se înscrie la medicină, ajunge să profeseze și își va susține financiar întreaga familie. În acest timp își începe și activitatea literară prin publicarea unor texte comice (semnate cu pseudonim).

Până în 1888 devenise foarte popular în rândurile publicului. A transformat schița umoristică de 1000 de cuvinte într-o formă minoră de altă. În același timp și-a încercat forțele în zona textelor lungi, dramatice chiar. Treptat, comicul a fost înghițit de literatura gravă, iar maturitatea sa literară va fi marcată de subiecte adânci. Notorietatea avea să-i atragă și critici tot mai serioase. Una dintre ele era neapartenața sa politică și îndărădnicia de a se înrola într-un anumit curent filozofic. Pe cât era de cunoscut și îndrăgit de marele public, pe atât era de contestat și necăjit de o bună parte a criticii.

Drept consecință, la începutul anilor 1890, Cehov se va muta pe insula Sahalin (situată la aprox. 10.000 km de Moscova). Urmare a acestei șederi ieșite din comun, Cehov va publica la întoarcere lucrarea Insula Sahalin, unde-și va povesti întreaga aventură. Pleacă apoi în occident, unde ajunge să fie destul de bine cunoscut între literații vremii. Se întoarce în Rusia, cumpără o moșie la 80 km de Moscova și contribuie – atât ca medic, cât și ca administrator medical – la consecințele foametei cumplite din 1891-1892.

În textele sale a descris lumea pestriță a orașelor și satelor rusești. E o lume plină de nevoiași, negustori etc., un fel de frescă a vremii. Scenariile sale erau jucate în marile teatre, iar publicul era entuziasmat de fiecare dată. În martie 1897 însă, urmare a tuberculozei, Cehov suferă o hemoragie pulmonară puternică. Pe jumătate invalid, scriitorul își vinde moșia de la Melihovo și-și construiește o vilă la Ialta, stațiunea de coastă din Crimeea. A fost momentul desprinderii, a ruperii de viața culturală a Moscovei și Petersburgului. Această rupere s-a suprapus cu atenția tot mai crescândă a criticilor față de opera sa.

Să mai menționăm că înainte de acestă ultimă mutație biografică, Cehov se va fi căsătorit cu tânăra actriță Olga Knipper (în 1891). Aceasta a fost, se pare, singura poveste profundă de dragoste din timpul vieții sale. Datorită carierei Olga a fost luni de zile plecată de lângă soțul ei, însă căsnicia a fost o adevărată împlinire. Se stinge de tuberculoză în 1904, nu înainte de a-și savura premiera uneia dintre marile sale opere: Livada de vișini. A numit-o mereu o comedie, pe alocuri chiar o farsă, fiind ultima ocazie în care marele scriitor a creionat portretul moșierimii ruse în declin. Celebritatea mondială avea să apară abia după Primul Război Mondial, iar prezentarea completă a operei va apărea după patru decenii de la moartea sa.

Ce-am putea spune în loc de concluzie?! De observat strădania și entuziasmul cu care un copil provenit dintr-o pătură socială modestă învinge, cred că este pilduitor. Apoi, faptul că nu s-a înregimentat politic și filozofic (deși l-a costat), dovedește o anumită independență creatoare. Și, nu în ultimul rând, Cehov face dovada că medicina își poate da mâna în mod strălucit cu literatura. El a dovedit că poți să-și și ajuți pe oameni, dar să și-i încânți. Frumoasă lecție!

Zâmbetul săptămânii (4)

sâmbătă, 28 ianuarie, 2012

Dacă puneau captura în portbagaj nu i-ar fi crezut nimeni, dar așa…. Triumfători și temerari se întorc acasă cu marfa la vedere. Bravo!

Teodor Pandrea și nostalgiile studenției

vineri, 27 ianuarie, 2012

Feisbucul aduce vești de tot felul. Nu întotdeauna sunt bune, încurajatoare, mlădioase. Uneori sunt chiar triste și născătoare de nostalgii. Adineaori, după ce participasem la o seară de tineret la Efrata (Oradea), îmi deschid pagina pentru a posta un citat. Rămân încremenit la vederea următorului anunț: profesorul Teodor Pandrea a închis ochii aici pentru a-i deschide dincolo, la cele țărmuri. M-am frecat la ochi și am recitit. Chiar așa… în jurul amiezii, unul dintre cei mai mari dascăli ai învățământului penticostal, s-a stins.

Alături de colegii mei de generație, mă simt privilegiat să-l fi prins la catedră. Dar nu oricând și nu oricum. Erau anii de înaltă activitate, anii în care Teodor Pandrea a dat totul, fără rest. Aș spune că acționa cu măiestrie pe două planuri. Unul era legat de relația cu Ministerul Învățământului și țintea înspre acreditarea ITP-ului. Tot aici intrau și relațiile necesare cu alte facultăți acreditate pentru a ne putea susține licențele (promoția mea a trecut prin mâna comisiei baptiste, alții prin cea a reformaților). În tot cazul, încerca să-l ajute pe fratele Trandafir Sandru, rectorul de atunci, că e important să avem o diplomă recunoscută de Ministerul Învățământului din România. Un alt plan ținea strict de profilul său de lingvist. Cursurile cu dânsul erau adevărate sondări filologice, niciodată scorțoase, niciodată plictisitoare. O candoare ilustră punea stăpânire pe mințile noastre, o mică revelație mijea de fiecare dată. Profesorul știa bine să jongleze cu exactitatea morfologică și gramaticală, dar și cu trimiteri diverse. Adesea aplicațiile ni le făcea direct pe textul biblic.

Ca o notă personală adaug cu drag aportul acestui mare om de suflet și de litere. Eram în anul terminal și – așa cum mi-a fost dat o vreme – au urmat câțiva ani de slujire la Filadelfia București. În acel timp, fratele Pandrea era membru în această biserică și, uneori, accepta să țină chiar mici studii biblice. Niciodată nu i-am putut fi pe deplin recunoscător pentru critica avizată ce mi-o aplica din când în când, după ce-mi asculta predicile. O făcea cu respect și cu un simț al detaliului. Nu era nimic gratuit în remarcile sale. De câte ori îl zăream în sală mă bucuram, știam că cineva e cu ochii pe mine. Corecțiile sale mi-au prins extrem de bine și mi-au rămas în minte și azi.

Ultima întâlnire a fost inopinantă. Eram împreună cu corul bisericii Filadelfia (Oradea) într-o vizită la Biserica Speranța din Cluj. Înainte de urca la amvon pentru predică l-am zărit ca în vis, la balcon. Îmi spuneam că ar fi prea frumos să fie chiar dânsul. După câteva minute mi-a zâmbit cu zâmbetul acela pe care toți studenții-l știu. Am fost emoționat. Trecuseră ani buni de când nu ne mai întâlnireserăm. S-a terminat programul, a venit la mine, ne-am îmbrățișat. Abia azi realizez că a fost ultima îmbrățișare, ultima conversație. Am rămas povestind până mai toți ieșeau din biserică. Nu ne-am mai fi despărțit. El era curios de mine, eu eram curios de dumnealui. Își făcea planuri de viitor, mi-a vorbit de o eventuală colaborare într-un proiect editorial, era așa de încântat că puteam avea acel schimb de idei. Da, dragii mei, pentru că profesorul Pandrea era un om al ideilor vii, al polemicilor fecunde și al aserțiunilor precise.

Acum, la despărțire, de pe meleaguri bihorene, primește un sincer omagiu. Ai fost pentru mine mai mult decât te-ai gândit. Și așa cum a fost în cazul meu cred că a fost și în inima altor studenți. Până va fi să ne revedem pe alte plaiuri, îți vom purta un respect peren. Ne vor străfulgera în continuare SOS-urile filologice cu care ne izbeai frontal, vindecător. La revedere, PROFESORE!

Samsoane, Samsoane…

vineri, 27 ianuarie, 2012

Mă tot întreb dacă știu acești mici predicatori ce spun. Cât la sută din întreaga lor predică le ajunge la propria inimă… greu de spus. Cu toate că sunt de-a dreptul nostimi – vezi iutubul lui Naty Panaite – să nu-i credem și pe deplin conștienți. Participarea lor este remarcabilă, iar textul bunicel. O mică proză expusă cu patos. Oricum, într-o iarnă crâncenă din toate punctele de vedere, vă recomand această predicuță!

Tentația subculturii… creștine

joi, 26 ianuarie, 2012

În loc de a ne implica în această lume seculară, majoritatea creștinilor au ales să se retragă. Ei s-au retras într-o subcultură creștină în care sunt angajați în activități creștine. Apoi pășesc din nou în societatea seculară în care își ascund creștinismul până la următorul serviciu de biserică. Fără a-și da seama, creștinii au devenit un fel de post-moderniști: ei trăiesc Evanghelia celor două adevăruri. Există un adevăr religios, rezervat pentru zilele de duminică și cele de închinare și există adevăr secular, care se aplică restului timpului.

În felul acesta își începe lucrarea Dinesh D´Souza, apărută la editura Imago Dei și intitulată Măreția creștinismului. Scrisă cu nerv apologetic, lucrarea aduce aproape un autor în mare vogă în spațiul occidental (în special american). Multiplele zone în care se mișcă – inclusiv cea politică – , contextele interconfesionale unde activează, dar și apriga dorință de a cunoaște adevărul sunt paradigme de care trebuie ținut seama.

Deși sunt abia la început, intuiesc o scriitură bine articulată și o erudiție atrăgătoare. Plaja de subiecte este generoasă, abordarea bine argumentată. Bibliografia mi-a atras atenția într-un mod aparte, dar și directețea cu care sunt expuse ideile. De îndată ce voi isprăvi, voi reveni cu o recenzie puțin mai detaliată.

Rugăciune (22)

miercuri, 25 ianuarie, 2012

Slavă Ție, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Dumnezeire necircumscrisă, indivizibilă prin fire, Ție ne închinăm în Duhul Sfânt totți cei care avem Duhul Sfânt ca unii care L-au primit de la Tine și care văzând slava Lui nu iscodim curioși, ci în El vedem nenăscut pe Tatăl, născut pe Cuvântul Care iese din Tine; deci ne închinăm unei Treimi netăiate și necontopite într-o Unică Dumnezeire, stăpânire și putere.

(Simeon Noul Teolog)

Iubirea compromisă

luni, 23 ianuarie, 2012

Trivializarea iubirii și a ceea ce era considerate, în societatea canonică, înaltele sentimente, conturează o mahala sentimentală cu efect grotesc. Erosul este țigănizat, decăzut, mahalagizat (această țigănizare nu are de-a face cu erosul gitan, hispanic, care este unul pasional). Așa cum cartierele de periferie ale merilor orașe au devenit niște mahalale, tot astfel sentimentele tari s-au mahalagizat, fiind urlate în public, în versuri penibile și rizibile. Iubirea ori dragostea s-a preschimbat în amor și sex, fiind verbalizată în mod trivial și ieftin. Mahalaua a pătruns în suflete, întrucât mahalaua concretă, spațială, a provocat nașterea unei mahalale sentimentale. Impurificarea, superficialitatea, vulgaritatea s-au coagulat într-o formă de cretinism verbalizat în ceea ce privește erosul.

Fragment din colecția de eseuri a d-nei Ruxandra Cesereanu, intitulat Năravuri românești. Texte de atitudine (Polirom, Iași, 2007).

Deși am citit și alți autori pe aceeași temă, abordarea de mai sus mi se pare extrem de precisă. Dincolo de idei, îmi place cum irigă fraza și cum fiecare epitet își atinge ținta. Ruxandra Cesereanu este la bază filolog, iar faptul acesta își spune cuvântul. Totuși, cât atârnă de noi, e bine să răspândim în jur iubire de calitate. În locul mahalalei în care acest sentiment nobil a fost târât, noi să-l găzduim în inimi alese. Doamne ajută!

Zâmbetul săptămânii (3)

duminică, 22 ianuarie, 2012

Așadar, să ia seama persoana. Mai mult, să se știe clar că acea persoană e o fată demnă de recompensă. Dac-o vedeți… anunțați vă rog!