Subiect din ce în ce mai acutal, autoritatea spirituală este înțeleasă în fel și chip. Doar în spațiul evanghelic sunt două extreme. Unii nu cred că am putea avea, ca și creștini, o autoritate specială. Când îi aud pe alții vorbind despre aceasta cu dezinvoltură îi pun imediat în tabăra fanaticiolor. Alții cred așa de mult în autoritatea conferită de Hristos credinciosului, încât nu mai vorbesc altceva decât despre asta. Aceștia vorbesc de obicei de sus în raport cu prima categorie și-i consideră pe aceștia slabi și inadecvați.
Cartea Autoritate spirituală scrisă de profesorul Charles H. Kraft (Life Publishers, Oradea, 2007) o consider echilibrată. Omul acesta scrie de la nivelul propriei experiențe. Crescut într-o anumită aversiune față de penticostalism, Kraft ajunge să-și dea seama de veriga lipsă: exercitarea autorității date de Duhul. Provocat de slujirea din Africa, față în față cu manifestările grosolane ale diavolului, autorul a realizat progresiv nevoia unei autorități care se cere exercitată numaidecât.
El consideră că noi, în calitate de copiii ai lui Dumnezeu, avem următoarele tipuri de autoriate:
- Autoritatea de a binecuvânta
- Autoritatea de a rupe legăturile
- Autoritatea pentru vindecarea fizică
- Autoritatea pentru vindecarea interioară
- Autoritatea pentru eliberare
- Autoritatea pentru a ierta
- Autoritatea de a învia morții
- Autoritatea asupra duhurilor cu o poziție înaltă
Desigur, se poate glosa ilustru pe marginea celor enumerate. Putem fi pro sau contra. Orice creștin de bun simț este conștient că se poate derapa cu ușurință, chiar dacă la nivel de principiu totul este în regulă. Dar, mă întreb, care dintre noi nu a fost pus măcar odată în situațiile de mai sus?! Cine nu a simțit un imbold puternic în a-și manifesta autoritatea în felul descris de autor?! Probabil că toți am trecut pe aici.
Dacă experiența personală confirmă nevoia de autoritate, atunci nu mai rămâne decât să o folosim cu discernământ. Fără infatuare, în deplină smerenie, credem că Dumnezeu îi protejează pe ai Lui. Mai mult, credem că El își apără pricina, iar în războiul nevăzut putem fi ostași de nădejde. Viața de credință este o bătălie permanentă, deși diavolul ne amăgește că nu e chiar așa. Spiritualitatea practică nu este ceva aplatizat, ceva care curge lin spre destinație. Ea cunoaște o sumedenie de suișuri și coborâșuri, momente imprevizibile și situații stranii. În toate mâna Celui Preaînalt veghează. Să nu ne pierdem încrederea niciodată!
