septembrie, 2010

De ce a fost huiduit papa la Londra?

vineri, 24 septembrie, 2010

La Londra papa Benedict XVI a fost primit nu prea bine. Desigur că acest lucru nu mai este o știre. A fost la vremea ei. Avem totuși acum ceva în plus. Este vorba de presupusele motive ale acestei atitudini. Gavin Drake le enumeră pe blogul său, așa cum au fost prezentate de The Bigoted Society. Le reluăm și noi aici în variantă prescurtată pentru a le comenta punctual.

1. Papa învață că sexualitatea în afara familiei monogame heterosexuale este priculoasă

Punct mereu nevralgic, familia a fost mereu în atenția formatorilor de opinie. Consecvența Bisericii Catolice față de monogamie și heterosexualitate a fost, de asemenea, constantă. Multe enciclice papale au vorbit mereu despre acest subiect. De regulă principiile au fost enunțate coerent și sistematic.

Dar, într-o Europă ce se pângărește de la o zi la alta; într-o societate pentru care drepturile homosexualilor par o normalitate, e greu să mai proclami adevărurile despre familie. Biserica – oricare ar fi – pare tot mai retrogradă și îngustă ideologic. Întunericul devine așa de dens, încât lumina pare tot mai orbitoare. Liberalismul britanic a fost cu adevărat zgândărit de prezența unui om care apără drepturile familiei. A fi liber în Hristos înseamnă să faci ce trebuie și nu ce vrei.

2. Papa a inițiat o mișcare ce răspândește educația în jurul lumii

Este vorba de programe educaționale care să ofere șanse egale tuturor. Există multe părți ale lumii în care doar cei bogați și care provin din clasele privilegiate ale societății au acces la învățământ de bună calitate. Deși toleranța și imparțialitatea este afirmată sonor, nu puține sunt cazurile în care copii capabili nu acced la sisteme performante de educație.

Istoria cunoaște – în spațiul catolic – multe exemple în care Biserica s-a implicat la nivel educațional. Caracterul școlăresc (didactic) a unor ordine călugărești (dominicanii, de pildă) este demn de toată aprecierea. Au fost zone ale lumii (chiar și țara noastră prin secolul XII) unde prezența misionarilor catolici a adus un plus de cunoaștere. Egoismul însă, combinat cu o comoditate crasă, poate să ducă la reacții adverse. Societatea libertină a vremii noastre este profund iritată ca Biserica – oricare ar fi ea – să se implice într-un proces educațional coerent. Prea mulți consideră că educația este apanajul exclusiv al instituțiilor seculare. Din nou eternul antagonism între bisericesc și secular…

3. Papa apără viața, mai cu seamă a celor nenăscuți

Recunoscută în unanimitate, lupta Bisericii Catolice împotriva avortului a impresionat mereu opinia pulbică. Acuzați de bigotism, scriitorii și clerul catolic nu s-au dat înapoi în a dezavua metodele contraceptive (chiar dacă uneori au făcut-o într-o manieră generalistă) și, mai ales, în a condamna avortul indiferent de circumstanțe. Logica a fost mereu aceeași: fătul este o ființă umană care nu se poate apăra, ceea ce face ca responsabilitatea adultului să crească. Cei mari sunt chemați să asigure protecția și să lucreze la o etică a procreației pe termen lung.

Dar cum să împaci o asemenea doctrină cu viața libertină a omului modern?! Într-o lume unde sexul înainte și în afara căsătoriei a devenit ceva uzual; într-o lume unde se încurajează plăcerea de o clipă, acea iubire (a se citi carnalitate) pasageră și vinovată, este greu să atingi subiectul avortului. Câte adolescente nu trec printr-un avort consumat (indiferent de vârsta fătului), iar traumele se resimt abia după?! Față în față cu dezmățul și cu stimulii sexuali permanenți, creștinii sunt chemați la înfrânare și spiritualitate. Dacă Dumnezeu apără viața – pentru că El este principiul vieții – atunci ar trebui să ne aliniem și noi.

4. Papa se opune drepturilor egale pentru toți oamenii

O preconcepție ce face vechime este că Biserica Catolică – dar nu numai – se opune libertății oamenilor. Atitudinea este specifică omului modern. Din zorii modernității mulți scriitori au înfierat tendința bisericilor de a îngrădi oarecum libertatea umană. Deși incorectă, această atitudine este totuși de înțeles. Într-o societate unde omul continuă să fie măsura tuturor lucrurilor, orice apel la rigoare este desuet. Există categorii sociale care prin stilul de viață și prin practicile curente se situează în afara normelor scripturale. Implicit, aceste categorii se situează și în afara înțelegerii unei anumite confesiuni, înțelegere care – evident – este discutabilă în sine. Lupta împotriva homosexualității este un bun exemplu aici.

Oare se va înțelege vreodată că mișcarea creștină, în esența ei, nu are nimic cu persoana ci doar cu faptele acesteia?! Oricât de decăzut ar fi cineva din punct de vedere moral este hristic să nu-l alungăm. Mai mult, este după pilda lui Hristos să-l ajutăm să se întoarcă la El. Toți au șanse (drepturi) egale înaintea lui Dumnezeu, doar că unii dau cu piciorul. Frisonul multora este la nivel legislativ. Faptul că bisericile se opun constant invaziei acestor grupuri dominate de imoralitate în spațiul public. Fermitatea cred însă ca ar trebui să rămână aceeași.

5. Papa nu a reușit să extirpe abuzul sexual asupra copiilor din partea preoților

Aici suntem în fața unei probleme cu adevărat spinoasă. Nu vreau să fiu prea critic, dar nici nu vreau să fug de responsabilitate. Pedofilia este un păcat teribil, săvârșit în trup, iar asocierea ei cu o parte a clerului catolic este dureroasă. Pentru că nu suntem în aceeași tabără confesională pot avea tendința să fiu necruțător. Dar societatea seculară este chiar mult mai necruțătoare….

Deși libertinismul contemporan incubă și astfel de practici, el ia totuși piatra și aruncă în Biserica Catolică. I se adresează papei cam așa: Vindecă-ți biserica și apoi dă-ne sfaturi. Iată retorica exersată de secole a secularului în dispută cu puterea eclezială. Totuși, faptul că papa – și implicit catolicismul – are o problemă de igienă confesională nu justifică atitudinea respingătoare de care a avut parte. Trebuie însă o mai mare atenție la mărturia pe care o aducem societate. Mult mai mulți sunt cu ochii pe noi decât ne dăm seama. A imputa celuilalt și a nu te vedea pe tine a fost o meteahnă permanentă.

Închei cu un gust amar. Nu cred în infailibilitatea oficiului papal și nici a vreunei confesiuni (nici chiar catolică). Am suficiente detalii ca să nu fiu naiv. Dar totuși, societatea laică întrece orice măsură. Simțământul meu este că săbiile se ascut, iar ringul în care se poartă bătălia este unul moral. Europa și lumea întreagă de fapt este sedusă mediatic. Ajungem să ne târguim până unde putem merge cu drepturile homosexualilor, cu eutanasia și alte subiecte de genul, uitând că suntem făcuți după chipul Lui. Cred că atitudinea multor britanici liberali nu este decât un exemplu dintre multe altele. Bine spunea apostolul că noi nu avem a ne război cu carnea și cu sângele, ci cu puterile malefice ale văzduhului. Ura față de adevărații creștini plutește în aer, iar evenimente precum vizita papei în Anglia nu este decât o supapă de refulare.

Etichete:, , , , , ,
Categoria: Articole | 2 comentarii »

Neguțătorie și cercetare

sâmbătă, 18 septembrie, 2010

Spre deliciul îndrăgostiților de Scriptură și mai ales a celor care-și organizează bine viața, ofer mai jos două citate din Simeon Noul Teolog.

Vremea neguțătoriei pentru tot omul este acest timp al vieții de față; iar zilele acestei vieți sunt vădit rele pentru cei ce nu se folosesc bine de ele.

Ca orice mare gânditor, Simeon a fost preocupat de ireversibilitatea timpului. Orice am face, zilele trec asemenea unui râu ce curge spre mare. Nu putem stăvili scurgerea timpului, pentru că viața noastră se consumă în dimensiunea lui. Putem însă facem altceva: ne putem negocia bine zilele. Suntem într-un timp al negoțului, un timp în care putem cântări bine lucrurile. Tezaurul zilelor noastre poate fi irosit iremediabil, sau poate fi pierdut pe nesimțite. Nu există nici o pierdere mai mare decât pierderea de vreme. Să lași istoria să treacă pe lângă tine, iar tu să trăiești într-un haos pe dinăuntru.

Nimic altceva din toate celelalte nu este mai folositor sufletului care a ales să cugete la legea Domnului ziua și noaptea, decât cercetarea dumnezeieștilor Scripturi.

Subtilitatea propriei alegeri mă impresionează. Este vorba de persoana care a ales să cugete… Totul este, în utlimă instantă, o problemă de alegere (mai mult sau mai puțin conștientă). Așadar, pe fondul unei preocupări liber consimțite, creștinul adevărat își îndreaptă întreaga atenție asupra textului scriptural. Nimic nu-i poate oferi o zidire mai înaltă, nimic nu-l poate mulțumi mai mult. Orice alt material (scris sau oral) trece din capul locului pe o poziție secundară. Deplinătatea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie experimentată mereu și mereu.

Este interesant să vezi cum, de-a lungul secolelor, dragostea pentru Scriptură a făcut minuni. În singurătatea unei clipe, față în față cu textul sacru, oricare dintre noi se poate liniști. Mai mult, oricare poate primi noi puteri pentru a păși, sigur, înainte.

Etichete:
Categoria: Articole | 1 comentariu »

Aminul care întârzie…

marți, 14 septembrie, 2010

28 de ore și 45 de minute; cu pauze a câte 15 minute la opt ore. Atât a durat cea mai lungă predică a tuturor timpurilor. Protagonistul: Chris Sterry, reverend la biserica din Whalley (nord-vestul Angliei). Popularul site Știri Creștine ne mai spune că interminabila predică a și intrat în Cartea Recordurilor, depășind-o detașat pe cea precedentă. Dintre reguli (deloc ușoare) amintim: interzicerea notițelor; interzicerea repetării anumitor idei; interzicerea pauzelor mai mari de 10 secunde și alte câteva rigori mai puțin vizibile.

Călcând ai zice pe urmele lui Pavel, Sterry a început predica dimineața devreme și a sfârșit-o a doua zi aproape de prânz. Mă întreb dacă a avut și ascultători în afara trimișilor speciali de la Cartea Recordurilor. Probabil că da, să nu fim malițioși. Dar totuși, să predici cu ochii pe ceas mi se pare o autoflagelare intelectuală. Fără îndoială trăim într-o vreme când scurtimea predicilor este mult vehiculată, dar nu cred că ar trebui să cădem în cealaltă extremă.

Puritanii (și ce predicatori aveau!) rosteau mesaje care atingeau și trei ore. O mențiune: în fața aceluiași auditoriu. Comunitățile lor erau pătrunse de o sete uimitoare de Cuvânt și reușeau să se concentreze timp îndelungat. Fără prea multe artificii retorice, predicile erau primite și aplicate cu sârg. Azi suntem tot mai copleșiți de muzică și de scurte intervenții, iar proclamarea este tot mai deficitară.

O scurtă privire în istoria creștinismului ar deschide ochii oricui. În vremuri bune, de trezire și revigorare spirituală, predica a fost predică. Nici predicatorii nu s-au jucat cu ea… dar nici ascultătorii. Prezentarea expozitivă a Scripturii a educat atâtea suflete și le-a conferit siguranță în umblarea cu Dumnezeu. Cred că o întoarcere la acea seriozitate ar fi mai mult decât necesară.

Într-o epocă a zgomotului (Modernitatea înseamnă revenirea la putere a zgomotului – vorba lui Besancon) predicarea ar trebui să facă diferența. Rostită cu onestitate și fundamentată pe o hermeneutică sănătoasă, ea reprezintă calea cea mai sigură de răspândire a Cuvântului. Dacă muzica ne pregătește inimile, mă întreb nu cumva o face pentru a putea primi Cuvântul Scripturii?! Sunt convins că da.

Etichete:, , ,
Categoria: Articole | Niciun comentariu »

Adulația – o biciure a spiritului

luni, 13 septembrie, 2010

În scurtele lui confesiuni Ignație Teoforul spune la un moment dat:

Gândesc multe despre Dumnezeu; dar îmi pun măsură mie însumi, ca nu cumva, cu lauda mea, să mă pierd. Acum însă, trebuie mai mult să mă tem și să nu iau aminte la cei care mă laudă. Că cei care vorbesc cu mine așa, mă biciuiesc.

În primul rând îmi place activitatea: autorul gândea despre Dumnezeu. Și el, ca și noi, trăia într-o vreme a vorbitului. Existau atâția demagogi și diletanți care vorbeau despre doctrinele credinței. Unii filozofi găseau nimerit să își lărgească sfera de cuprindere. Perorau despre lucrurile lui Dumnezeu pentru că așa dădea bine în anumite cercuri. La Ignație nu vorbirea are prioritate ci cugetarea. Adâncirea contemplativă în lucrurile lui Dumnzeu, absorbirea cu inima a Cuvântului Său, iată preocupările acestui om.

Apoi mai este vorba de o măsură impusă sieși. Realizând pericolul mândriei, Iganțiu își ia măsuri. Gânduri prea înalte despre sine pot deveni nocive, chiar fatale. Trebuie să fie suficient de prudent și să rămână smerit chiar și pe înaltele culmi ale contemplației. Uitându-se la mulți în jurul lui să nu-i desconsidere, ba mai degrabă să-i compătimească.

În relația cu ceilalți atenția trebuie sporită. Elogiile acestora sunt periculoase – aici intervinte metafora biciurii. La prima vedere orice adulație din partea celorlalți este un gest de curtuazie. În realitatea ei spirituală, adulația este o biciuire a spiritului. Atunci când nu-ți asumi nimic din ceea ce ești sau ai, nu poți primi laudele decât cu o anume durere sufletească. Reci și usturătoare trebuie să fie cuvintele de laudă adresate celui ce-și cunoaște măsura. Dulci și încâtătoare sunt aceleași cuvinte celui care umblă numai după gratitudini. Să intrăm în prima categorie și să avem trăirea cea potrivită!

Categoria: Articole | Niciun comentariu »

Carul platonician…

vineri, 10 septembrie, 2010

Nu e vorba de carul propriu-zis al lui Platon. Este vorba de indiscutabila influență pe care filozofia lui Platon a avut-o asupra gândirii patristice. Părinții Bisericii erau aproape toți foști filozofi sau retori păgâni. Dacă mai adăugăm la aceasta originea greacă a majorității, ne va fi mai ușor să înțelegem teologhisirea pe care o făceau. În special sub aspect ontologic, destul de mulți scriitori creștini erau tributari lui Platon. Neoplatonismul a fost un curent destul de atrăgător pentru mulți dintre ei. Dacă a fost bine sau nu este o altă discuție. Întrebări precum: Era posibilă teologia fără aceste contribuții? Era o altă limbă mai potrivită decât greaca pentru a formula doctrina creștină? În general se crede că matca filozofiei grecești (platonice în special) a fost inerentă gândirii creștine.

Și totuși au fost și situații diferite. Citatul de mai jos, care îi aparține lui Grigorie de Nyssa, subordonează orice gândire de tip filozofic Scripturii. Folosind metafora carului, Grigorie arată cum Sfânta Scriptură este norma ultimă a oricărei elaborări. În tratat fiind vorba despre suflet – se și numește Dialog despre suflet și înviere – capadocianul nu se trage înapoi de la luptă. Pășește neînfricat în arena polemicilor știind că are de partea lui adevărul infailibil al Cuvântului lui Dumnezeu. Să-l savurăm și, de ce nu, să ne molipsim de acest fel de gândire…

Așadar să lăsăm deoparte carul platonician și perechea de mânji înhămați la el și care nu trag la fel de bine, să lăsăm și vizitiul care-o mână prin mijlocirea căruia Platon își exprimă în pilde învățătura sa despre suflet (…) noi vom purcede de la Sfânta Scriptură cea de Dumnezeu insuflată, care ne oprește să credem că sufletul ar avea însușiri străine de firea dumnezeiască. De aceea, pentru aîntări credința noastră ne vom descotorosi de filozofie, ca fiind prea puțin grăitoare și chiar lipsită de argumentarea încrederii, în dovedirea adevărului, prin silogism și analiză potrivit iscusinței dialectice, căci toată lumea știe că lupta bătăioasă de cuvinte se folosește mai ales la tăgăduirea adevărului și la osândirea minciunii. De altfel, adevărul însuși, când este apărat cu iscusința dialecticii ne dă de bănuit, întrucât dibăcia folosită la aceste argumentări ne abate mintea și o face să alunece de la adevăr. Dacă ar vrea cineva să înfățișeze adevărul în chip nemeșteșugit și lipsit de orice înfloritură, să se știe că noi suntem din cei care vom vorbi fără podoabe, arătând învățătura despre suflet, așa cum ne-o istorisește Sfânta Scriptură.

Etichete:, , , , ,
Categoria: Articole | 2 comentarii »

Subtilitățile unei conversații

joi, 9 septembrie, 2010

Întotdeauna când discut cu cineva au loc două conversații. Prima se desfășoară la suprafață; discutăm despre politică, despre muzică sau despre ce ne vine. Cealaltă se desfășoară la un nivel mai profund, la nivelul inimii, și inima mea comunică ori că-mi place persoana cu care discut ori că nu-mi place. Dumnezeu vrea ca ambele conversații să fie sincere. Altfel spus, se așteaptă de la noi să comunicăm adevărul în dragoste. Dacă ambele conversații sunt nesincere, Dumnezeu nu participă la schimbul care are loc, suntem de capul nostru și, de capul nostru, îi ducem pe oameni în rătăcire. Biblia spune că dacă vorbești unei persoane cu gura, dar inima ta n-o iubește, atunci ești ca un om care lovește unul de altul două chimvale zângănitoare. Nu reușești decât să-i enervezi pe toți cei din jurul tău. Cred că ilustrația e cum nu se poate mai potrivită.

Remarca îi aparține lui Donald Miller (din Albastru ca jazzul).  Spus puțin mai pretențios, fragmentul se ocupă de limbajul verbal și non-verbal. Conversațiile noastre nu se poarte niciodată doar la nivelul cuvintelor. Orice rostire (și chiar tăcerea) este acompaniată de o suită de gesturi și de atitudini. Uneori ce spunem nu este decât o mască a ceea ce vrem să ascundem. Alteori, fără să ne dăm seama, cuvintele noastre sunt ecourile puternice ale unei arderi interioare. O sincronizare între inimă și gură ar fi de dorit. Biblia ne invită la acest lucru; Dumnezeu așteaptă asta de la noi.

Ne trăim viața sub presiunea mass-media. Suntem expuși în fiecare zi la tot felul de conveniențe uneori lipsite de etică. Parcă ne-am format deja o atitudine cameleonică, duplicitară. Spunem una, dar ne gândim la alta. Ne bucurăm copilărește când îl putem duce pe interlocutor acolo unde vrem noi. Ipocrizia naște apoi infatuare, iar infatuarea devine un mod de viață.

Lumea în care trăim este grosolană adesea și lipsită de scrupule. O igienă permanentă a vorbirii noastre se impune. Vom da socoteală de fiecare cuvânt ce ne iese de pe gură și aceasta nu doar referitor la conotația lui. Dincolo de înțeles, Dumnezeu se uită la concordanța cuvânt-inimă. Să vorbim în așa fel încât – vorba lui Miller – să fie Dumnezeu în dialogurile noastre.

Etichete:, , , ,
Categoria: Articole | Niciun comentariu »

Sfârșitul lumii… amânat

marți, 7 septembrie, 2010

Revista Click pentru femei (3 septembrie 2010) pune pe jar cititoarele. Potrivit astronomilor contemporani sfârșitul lumii nu va fi în 2012 – o variantă deja exploatată mediatic. S-a amânat. Va fi în 2013. Cauza? Exploziile solare.

Tot mai dese în ultima vreme, exploziile solare par a fi preocuparea numărul unu a cercetătorilor. Tot la vorba d-lui Pleșu ajungem… un grup de cercetători. La începutul lunii august au fost mai multe ca de obicei, ne avertizează domniile lor. Acestea se vor accentua tot mai mult, iar în 2013 ne putem aștepta la un nou tsunami, dar de data aceasta solar. S-ar repeta – spun astronomii – un fenomen similar cu cel de acum 150 de ani, dar cu o intensitate mult mai mare. Astfel de erupții vor avea loc de două-trei ori pe zi, iar prima dată vor fi afectați sateliții. Prin urmare vom rămâne fără telefon și fără televizor, pierdere mare pentru omul modern. Apoi, în fine, se va consuma sfârșitul planetei.

Bine își intitulează Lucian Boia una dintre cărți… Sfârșitul lumii. O poveste fără sfârșit. Din cele mai vechi timpuri oamenii au făcut scenarii și au dat frâu liber imaginației. Acum doar sunt mai bine mediatizate. Unii se sperie, alții se aruncă în brațele hazardului. Ce-o fi, o fi…. își zic tot mai mulți. Și iată cum nici măcar un subiect ca acesta nu mai stârnește fiori…

Biblic vorbind suntem martorii unei răsturnări și mai păguboase. Revenirea lui Hristos îl va avea în centru pe El, nu pe noi. Apoi, scopul revenirii Lui este să-I i-a pe ai Săi, nu să terifieze o planetă întreagă. Detaliile legate de sfârșitul istoriei și a pământului sunt secundare în raport cu marele eveniment. Totul ne conduce la introspecție: suntem și noi dintre a-I Lui? În loc să ne întrebăm cum va fi, mai bine ne-am întreba cum vom fi… Faptul că semnele se înmulțesc ar trebui să ne pună pe gânduri în plan spiritual și nu să facem o anatomie a dramei finale. Diavolul a fost întotdeauna expert în a distorsiona adevărul. El a știut întotdeauna să-i conducă pe oameni pe alte drumuri, lăturalnice și periculoase.

Să rămânem deci lângă Cuvântul lui Dumnezeu. Să fim vigilenți și să nu ni se termine untdelemnul din vase.

Etichete:, , , , , , ,
Categoria: Articole | Niciun comentariu »

Undițele slavei deșarte

luni, 6 septembrie, 2010

Sintagma îi aparține lui Ignație Teoforul, unul dintre apologeții primelor două veacuri creștine. A ajuns până la noi prin epistolele sale trimise mai multe comunități cum ar fi cea efeseană sau magneziană. Ignație este primul scriitor creștin care introduce în terminologia creștină cuvinte noi, ce vor fi acceptate în sensul dat de el de întreaga creștinătate. (D. Fecioru) La o simplă citire a textelor ignațiene poți observa curajul gândirii acestui urmaș apostolic, precum și inovațiile aduse.

Epistolele lui Ignație, pe care ni le-a transmis și altele pe care le avem la noi, vi le-am trimis, așa cum ați cerut; ele sunt alăturate acestei epistole, din care veți putea scoate mari foloase, că ele cuprind credință, răbdare și toată zidirea în Domnul Isus - scria contemporanul lui, Policarp. O frumoasă conlucrare și apreciere între cei doi. O relație care spune ceva despre calitățile inimii. Chiar și sub aspect lingvistic Iganție a fost destul de curajos. Ed. Norden scria: Fiecare cuvânt respiră o personalitate extrem de puternică, marcată de o valoare uimitoare; nu se poate imagina ceva mai personal. Stilul este la fel, violent, pasionat, fără a se îngriji de formă. Nici o scriere a timpului n-a forțat limba cu o mai suverană independență.

În Epistola către magnezieni există un paragraf ce discută spinoasa problemă a mândriei. La fel ca în vremurile noastre și atunci erau oameni care se semețeau să pună la îndoială divinitatea lui Hristos și chiar să se vadă mai presus de ceilalți. Ignație încearcă să-i pună față în față cu istoricitatea existenței lui Hristos.

Iar aceasta, iubiții mei, nu pentru că am aflat că unii din voi sunt așa, ci, ca unul mai mic decât voi, vreau să vă feresc să nu cădeți în undițele slavei deșarte, ci să fiți încredințați de nașterea, de patima și de învierea care au fost pe timpul guvernării lui PIlat din Pont. Toate acestea au fost cu adevărat și sigur desăvârșite în Isus Hristos, nădejdea noastră, de care facă Dumnezeu ca nimeni din voi să nu se depărteze.

Inedită metaforă. A nu cădea în undițele slavei deșarte sugerează ideea de ademenire. Infatuarea este ceva ce dă târcoale și, culmea, are puncte de atracție. Dacă pescarul mizează pe instinctul peștelui; diavolul mizează și el pe natura coruptă a omului. Tocmai de aceea povața și vigilența sunt două elemente indispensabile. Să-ți poți păstra o bună igienă spirituală, iată o cale sigură și de dorit. Să mergem pe ea și atunci nu vom fi prinși în amintita undiță ignațiană.

Etichete:, , , , , ,
Categoria: Articole | Niciun comentariu »

Fațetele autorității

vineri, 3 septembrie, 2010

Subiect din ce în ce mai acutal, autoritatea spirituală este înțeleasă în fel și chip. Doar în spațiul evanghelic sunt două extreme. Unii nu cred că am putea avea, ca și creștini, o autoritate specială. Când îi aud pe alții vorbind despre aceasta cu dezinvoltură îi pun imediat în tabăra fanaticiolor. Alții cred așa de mult în autoritatea conferită de Hristos credinciosului, încât nu mai vorbesc altceva decât despre asta. Aceștia vorbesc de obicei de sus în raport cu prima categorie și-i consideră pe aceștia slabi și inadecvați.

Cartea Autoritate spirituală scrisă de profesorul Charles H. Kraft (Life Publishers, Oradea, 2007) o consider echilibrată. Omul acesta scrie de la nivelul propriei experiențe. Crescut într-o anumită aversiune față de penticostalism, Kraft ajunge să-și dea seama de veriga lipsă: exercitarea autorității date de Duhul. Provocat de slujirea din Africa, față în față cu manifestările grosolane ale diavolului, autorul a realizat progresiv nevoia unei autorități care se cere exercitată numaidecât.

El consideră că noi, în calitate de copiii ai lui Dumnezeu, avem următoarele tipuri de autoriate:

  • Autoritatea de a binecuvânta
  • Autoritatea de a rupe legăturile
  • Autoritatea pentru vindecarea fizică
  • Autoritatea pentru vindecarea interioară
  • Autoritatea pentru eliberare
  • Autoritatea pentru a ierta
  • Autoritatea de a învia morții
  • Autoritatea asupra duhurilor cu o poziție înaltă

Desigur, se poate glosa ilustru pe marginea celor enumerate. Putem fi pro sau contra. Orice creștin de bun simț este conștient că se poate derapa cu ușurință, chiar dacă la nivel de principiu totul este în regulă. Dar, mă întreb, care dintre noi nu a fost pus măcar odată în situațiile de mai sus?! Cine nu a simțit un imbold puternic în a-și manifesta autoritatea în felul descris de autor?! Probabil că toți am trecut pe aici.

Dacă experiența personală confirmă nevoia de autoritate, atunci nu mai rămâne decât să o folosim cu discernământ. Fără infatuare, în deplină smerenie, credem că Dumnezeu îi protejează pe ai Lui. Mai mult, credem că El își apără pricina, iar în războiul nevăzut putem fi ostași de nădejde. Viața de credință este o bătălie permanentă, deși diavolul ne amăgește că nu e chiar așa. Spiritualitatea practică nu este ceva aplatizat, ceva care curge lin spre destinație. Ea cunoaște o sumedenie de suișuri și coborâșuri, momente imprevizibile și situații stranii. În toate mâna Celui Preaînalt veghează. Să nu ne pierdem încrederea niciodată!

Etichete:, , ,
Categoria: Articole | 2 comentarii »

Donald Miller și jazzul vieții

joi, 2 septembrie, 2010

Piața americană abundă de cărți devoționale. Este la modă acum să scrii pe subiect. Disciplinele spirituale sunt în prim plan, iar abordarea lor se face prin psihologizarea unor texte biblice. Pe lângă toate acestea, ca o simfonie pe care nu ai unde să o încadrezi, apare și cartea lui Donald Miller. Tradusă în românește sub titlul Albastru ca jazzul (Kerigma, Oradea), lucrarea este deopotrivă biografică și spiritualizantă. Marile teme ale vieții creștine sunt interpretate într-o tonalitate personală, cu o jovialitate rar întâlnită. Miller se face uneori așa de vulnerabil că ți-e frică pentru el. Citești mai departe și afli o suită de amănunte care fiecare conduce (sau argumentează) un principiu.

Unii oameni trec prin viață ca valiza prin gară; alții sunt târâți prin viață și ajung plini de vânătăi. Uneori mă întreb dacă noi trecem prin timp sau dacă timpul trece prin noi.

Tema cronos-ului universal și maniera în care îl receptăm ca muritori este privită cu detașare. Ca un Eclesiast, autorul recunoaștte ireversibiltatea timpului, dar îi acordă valoarea corespunzătoare. Este un timp în care îl poți găsi pe Dumnezeu, e un timp în care te poți împrieteni cu El.

Cred că cea mai mare șmecherie a diavolului nu e să ne facă să comitem vreun păcat, ci să ne facă să ne irosim timpul. De asta încearcă diavolul din răsputeri să-i facă pe creștini să fie religioși. Pentru că dacă reușește să-l atragă pe un om într-un obicei, îl va împiedica în felul ăsta să se dedice lui Dumnezeu.

Pericolul ipocriziei paște la fiecare pas. Formalismul și un anumit confort spiritual sunt disonanțe care pot afecta simfonia. În vâltoarea vieții, cititorul este chemat la discernământ și rigoare. Fuga de vinovăția proprie este o armă redutabilă a lui Satan și pe care o folosește în multe feluri.

Cred că orice persoană conștientă, atentă la modul în care se petrec lucrurile din realitatea înconjurătoare, are un moment în care încetează să mai dea vina pentru problemele lumii pe alții, eventual aflați în funcții de conducere, și începe să se analizeze pe sine. Mie lucrul ăsta îmi displace cel mai mult. Din spiritualitatea creștină acesta este principiul care îmi vine cel mai greu să-l aplic. Problema nu este una exterioară; problema e fiara nesățioasă care sălășluiește în pieptul meu.

Coborând mai mult în străfundurile ființei, nu se poate să nu vezi cine ești. Nu cine ai vrea să fii sau cine îți spun alții că ești. E vorba de acea blițare a propriei stări, de recunoaștere sinceră a limitei. Nimeni nu se poate mântui singur decât dacă vrea cu totdinadinsul să se autoînșele.

Cred că orice ființă omenească normală are un moment în viață când se confruntă cu propria-i depravare. Știu că ceea ce spun sună foarte creștinește, foarte fundamentalist și intimidant, dar vreau să vă spun că partea asta din to ceea ce spun creștinii e adevărată. Cred că Isus își dorește tare mult ca această idee a zdrobirii noastre să ne devină foarte clară, și cred că merită să reflectăm asupra ei.

Această evaluare negativă – în sensul că are de-a face cu partea malefică din noi – trebuie să-și găsească și ea contrapunctul. Este vorba de acea hotărâre personală, fermă de a-L urma pe Isus. Definitiv, necondiționat și irevocabil, iată cuvintele potrivite pentru relația cu Mântuitorul.

Când am înțeles că decizia de a-L urma pe Isus se aseamănă foarte mult cu decizia pe care ostaticii trebuie s-o ia de a-și urma salvatorii, am știut că trebuia să decid dacă să-L urmez sau nu pe Isus. În schimbul smereniei noastre și a acceptării milei lui Dumnezeu, ni se dă o Împărăție. Și împărăția unui cerșetor e mai bună decât iluziile unui om mândru.

Dizarmonia și falsul sunt pericole frecvente în partitura vieții. Și totuși, cu ceea ce Părinții Bisericii numea trezvenie spirituală putem înainta. Nu trebuie să ne intimidăm, dar nici să fim inconștienți.

Satan vrea ca noi să credem lucruri fără sens pe baza unor motive fără sens. Dacă lucrurile în care credem ar fi cele bune, cele adevărate, nu ar fi atât de multe probleme pe pământ.

Spiritualitatea cotidiană și mărturisirea ei fără echivoc sunt piesele de rezistență ale bisericii locale. Orice am pune în loc nu vor fi decât surogate. A cultiva o astfel de atitudine, a întreține o astfel de atmosferă, iată marele deziderat al comunității de credință.

Eu nu cred că vreo biserică este relevantă în cultura în care există și pentru căutările dintotdeauna ale omului dacă ea nu crede în Isus și în puterea Evangheliei Sale. Dacă presupusa nouă biserică crede în muzica la modă și în pagini web cool, atunci ea nu e relevantă pentru cultura actuală. Ea nu e decât al instrument prin care Satan caută să-i facă pe oameni să fie pasionați de nimic.

Creștinul trebuie să poată trece dincolo de chingile logicii, să intre în logica divinului. A te plia pe voia lui Dumnezeu și a te umple de uimire în fața Lui, ce poate fi mai satisfăcător?!

Toate minunățiile create de Dumnezeu se întâmplă exact deasupra matematicii și formulelor noastre. Cu cât mă ridic mai mult deasupra răspunsurilor mele exacte, cu atât perspectiva este mai tonifiantă și inima mi se deschide mai mult în închinare.

Donald Miller a reușit să treacă dincolo. Prin ceea ce scrie și prin conferințele lui, omul acesta încearcă să cheme la discernământ. O viață trăită din belșug este posibilă, însă doar prin Hristos. A-l citi pe Donald înfiripă în suflet un exercițiu de admirație. Reușește să ne smulgă din imediatul nostru și să ne proiecteză în alte spații. Te regăsești în căutările lui, te bucuri când se luminează din nou. Important este că fiecare episod biografic se încheie, apoteotic, printr-o aruncare definitivă în brațele Domnului.

Etichete:, , ,
Categoria: Articole | 4 comentarii »