august, 2010

Fascinație și limitare

marți, 31 august, 2010

Zilele astea m-am mutat în secolul II. Revizuind cursul de Istoria gândirii și filozofiei creștine m-am trezit din nou în fața unor personalități ca Origen, Augustin, Toma din Aquino, Martin Luther, Karl Barth și încă mulți alții.

Doresc să vă împărtășesc un fragement plin de conținut din vasta operă a lui Origen. În comparație cu opera lui - scria Campenhausen – opera spirituală a primilor Părinți ai Bisericii pare un simplu preludiu. Și chiar nu este o gratuitate academică. Deși în mare parte pierdute, lucrările lui Origen dezvăluie o minte ascuțită și o putere de muncă de-a dreptul spartană. Lectura tratatelor păstrate scoate în evidență notorietatea lui și ne lasă să întrezărim cum ar fi fost comoara întreagă.

După ani buni de studiu și contemplație, alexandrinul scrie Despre principii, o lucrare ce vrea să facă rânduială în doctrina creștină. Cu un ochi pe spiritualitatea practică și cu unul pe conceptualizarea credinței, Origen reușește să prindă esențialul creștinismului. O face cu rigoare, pasiune și smerenie.

Să-l ascultăm…

Uneori ochii noștri nu sunt în stare să sesizeze nici lumina însăși, adică nu pot vedea nici globul soarelui însuși, în schimb văzându-i strălucirea și razele răsfânte prin ferestre sau te miri în ce vase care au puterea să le reflecte, putem deduce cât de mare e puterea de încălzire a acestui focar din care țâșnește atâta lumină. Tot așa și lucrările proniei dumnezeiești, în comparație cu firea sau substanța însăși. Mintea noastră își dă seama așadar că prin puterile ei ea nu este în stare să vadă ce este Dumnezeu în Sine însuși, așa cum este El în ființa Sa; în schim, din frumusețea lucrării Sale și din măreția făpturilor, ea deduce pe Părintele lumii întregi.

Apofatism incipient? Probabil. Cert este că – mai ales în spațiul evanghelic – uneori am eliminat misterul. Lăsăm adesea impresia unei cunoașteri exhaustive, fără rest. Față în față cu Dumnezeul Scripturii ar trebui să fim mai rezonbili. Acele ramuri ale creștinismului care au îmbrățișat varianta opusă – catafatismul – nu au sfârșit bine. Să fim vigilenți și să trăim cu El în fiecare zi. În același timp să nu uităm nici o clipă că El este de necuprins. Misterul se împletește cu revelația în experiența noastră cotidiană. Aici este miracolul…

Centrul gândirii pauline

joi, 26 august, 2010

În ultimele două secole preocuparea pentru epistolele apostolului Pavel a crescut considerabil. Teologi și filologi de mare anvergură și-au pus deoparte ani buni pentru a înțelege gândirea celui care a sistematizat, pentru prima dată, doctrina creștină.

Iată câteva propuneri prezentate sintetic alături de numele celor care le-au susținut:

  • doctrina justificării prin credință (E. Kasemann);
  • doctrina reconcilierii (R.P. Martin);
  • doctrina apocaliptică (J.C. Beker);
  • doctrina vieții noi în Hristos (C.J.A. Hickling);
  • doctrina misiunii (E.P. Sanders)

O simplă lectură a epistolelor te pune în fața unei doctrine capitale: justificarea prin credință. Pavel crede că îndreptățirea/justificare este singura alternativă mântuitoare. Față în față cu rigorismul iudaic, într-o concurență evidentă cu iudaizatorii, marele apostol proclamă neprihănirea imputată. Omul (chiar și evreul) nu este capabil să-și confecționeze neprihănirea, pentru că nu se poate justifica singur înaintea lui Dumnezeu. De fapt, omul este obiectul acestei îndreptățiri divine, o îndreptățire care se naște la Golgota. Soteriologia paulină este centrată așadar în jurul acestui concept.

Vorbind despre experiența proprie sau formulând dogme, apostolul ne aduce în față și marea temă a reconcilierii. Drama cosmică a Căderii și-a găsit soluția în Hristos. Prin El, Dumnezeu împacă lumea cu Sine, iar această împăcare este vitală. Drumul de la răzvrătire la conciliere este în general unul sinuos și delicat. Dacă mai pui la socoteală natura căzută a omului, atunci lucrurile sunt chiar mai complicate. Prin natura lui, urmașul lui Adam fuge de Dumnezeu. Tocmai de aceea istoria mântuirii este marcată de căutarea omului de către Dumnezeu. Pe când eram noi păcătoși, El s-a gândit la noi, El ne-a găsit. Dumnezeu întinde mâna de împăcare prin jertfa lui Hristos, iar de la om se așteaptă capitulare. Pavel a fost el însuși cucerit de dragostea Lui, iar același lucru trebuie trăit de orice om care aspiră la mântuire.

Scrise pe un fond evreiesc și unor comunități cu influențe teologice iudaice, epistole sunt străbătute și de un mesaj apocaliptic destul de clar. Pavel are grijă să arate cum al doilea Adam (Hristos) a rezolvat problema generată de primul Adam, iar totul trebuie înțeles în cheie apocaliptic. Hristos marchează începutul vremurilor din urmă, prin urmare tot ce se întâmplă de la El încoace trebuie interpretat într-o escatologie permanentă. Iminența Parusiei este un element central al acestei doctrine, iar așteptarea ardentă a creștinilor este cu adevărat necesară. Deși teologii sunt destul de împărțiți cu privire la escatologia lui Pavel, conotațiile apocaliptice ale cuvintelor lui este o realitate.

Redusă cu grijă la nivel individuală, doctrina creștină este ceva viu și are de-a face cu viața nouă în Hristos. Departe de Pavel gândul să confunde creștinismul cu un set rece de reguli și de practici. Nicidecum! Experențial vorbind, apostolul este convins că Hristos trebuie să fie în noi, iar noi să trăim în fiecare zi cu el. A fi creștin este totalitatea existenței umane, am putea spune. Comunitățile sunt îndemnate la o trăire autentică a credinței. Succesul misiunii primare s-a datorat în bună măsură acestei trăiri naturale a principiilor divine. Dacă cele vechi s-au dus cu adevărat, cele noi nu întârzie să apară. Noua zidire se dezvoltă armonios, clădindu-se pe o disciplină spirituală zilnică.

Expansive în mesajul lor și indiferent de subiectul abordat, epistolele lui Pavel mizează în mod clar pe misiune. O biserică locală odată deschisă era îndemnată să facă misiune în toată zona. Multe provincii au fost atinse de Evanghelie prin sârguința tinerelor biserici. Spiritul misionar al apostolului s-a transmis cu succes de la o generație la alta, fapt pentru care mulți exegeți se orientează spre această doctrină. La drept vorbind, e greu să citim epistolele pauline fără să observăm verva evanghelistică a fiecărei pagini.

Explicând lapidar ideile de mai sus vă mărturisesc o permanentă indecizie. E greu sa te aliezi cu una dintre tabere. Pare că toți au dreptate. Doctrinele puse în joc sunt cu adevărat pauline. Epistolele le tratează cu multă atenție și claritate. Apostolul Pavel continuă să provoace mințile teologilor moderni și să pună în încurcătură. Ce putem spune cu certitudine este centralitatea lui Hristos în toate aceste doctrine. Totul conduce cu gândul la El, totul gravitează în jurul sacrificiului Său mântuitor. Să-I rămânem fideli în fiecare zi și să-L proclamăm cu îndrăzneală.

Despre fobiile românilor

luni, 23 august, 2010

Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) din cadrul Academiei Române oferă deja un raport preliminar interesant. Citat de Jurnalul Național raportul vorbește de fapt de fobiile conaționalilor noștrii, despre temerile și planurile lor. Sistematic, voi oferi mai jos câteva statistici cu comentariile de rigoare:

  • nouă din zece se tem de creșterea prețurilor.
  • pe locul doi vine teama de majorarea impozitelor (87%).
  • tot pe podium, frica de criminalitate (45%).
  • urmează nemulțumiri legate de viața politică; la care se adaugă și nemulțumiri față de sistemul medical și, în fine, îngrijorări privitoare la siguranța de zi cu zi.

Să mai menționăm că mai mult de jumătate dintre cei intervievați consideră că la anul va fi mai rău decât acum. Tot aici putem pune și notalgiile față de anul trecut și chiar cel dinainte, deoarece mulți români și-ar mai dori acum un nivel de viață ca în anii trecuți.

Ce am putea spune? Trebuie să observăm un amănunt: primele două temeri se învârt în jurul banilor. Faptul că în primul caz este vorba de cheltuieli directe (prețurile) iar în al doilea de cheltuieli indirecte (impozitele), nu modifică fondul. Românii se tem de prăpastia ce se cască între costul vieții și lichiditățile uzuale. Imediat după aceste fobii, românii se mai tem de ceilalți. E logic să te temi de oamenii tot mai săraci și tot mai debusolați din punct de vedere moral. Infracționalitatea crește invers proporțional cu scăderea nivelului de trai. Mulți oameni se tem că le vor fi furate bunuri dintre cele mai banale și le va fi violată intimitatea. Nesiguranța și teama de necunoscut sunt deja obișnuite. Drama individuală are conotații colective tot mai evidente, iar românii sunt prinși în acest vârtej periculos.

Chiar în aceste vremuri grele, Scriptura ne cheamă la credință și speranță. Poate mai mult ca în anii precedenți românii sunt provocați mai aprig. Imperativul biblic NU VĂ ÎNGRIJORAȚI trebuie să fie deopotrivă crezut și asumat. Avem un Dumnezeu mare și personal. El știe totul despre nevoile noastre, dar are și soluții pentru ele. Deși omenește precaritatea sperie, prin credință putem privi dincolo. Este o încercare a credinței noastre personale, dar o încercare din care trebuie să ieșim biruitori.

Poate va trebui să renunțăm la confortul nostru obișnuit. Poate va trebui să ne rezumăm viața și să o simplificăm așa cum n-am mai facut-o niciodată. Dacă așa stau lucrurile înseamnă că Dumnezeu are un plan aici. Sunt anumite lecții ale credinței pe care trebuie să le învățăm. Să rămânem loiali și dârzi. El ne-a promis o prezență zilnică; să contăm pe aceasta.

Nevoia europeană de ortodoxie

joi, 19 august, 2010

Într-un interviu apărut recent pe www.cotidianul.ro aflăm despre rolul pe care Ortodoxia – inclusiv românească – îl poate juca în cultura Europei Occidentale. Intervievatul este reputatul filozof și teolog ortodox Christos Yannaras, considerat cel mai mare gânditor al Greciei contemporane.

În opinia domniei sale țările predominant ortodoxe din UE – Bulgaria, Cipru, Grecia, România – sunt chemate să dea un sens vieții, existenței și coexistenței noastre în Europa. Ați citit bine: asupra credinței ortodoxe apasă o responsabilitate de mare anvergură. Chemarea ei ar fi să dea o noimă întregului tumult european, să propuna paradigme indubitabile și să călăuzească spre drumul cel bun.

Rolul salvator al ortodoxiei – pusă de autor în raport de superioritate cu Biserica Romano-Catolică – are de-a face în primul rând vocația eclezială. Dacă Apusul trăiește cu paradigma materialismului, ortodoxia  trebuie să continue să ofere o speranță, o lumină, să vorbească oamenilor despre enigma vieții și a morții. Sacerdoții trebuie, așadar, să promoveze toate aceste valori mai presus de simpla moralitate sau implicarea socio-politică.

Punând în balanță cele două tradiții – răsăriteană și apuseană – Yannaras afirmă: Civilizația apuseană a organizat politic biserica, a instituit-o social, a făcut ca însăși credința să fie decăzută din rosturile ei prin necesitatea dovezilor logice ale existenței lui Dumnezeu. A înlocuit existența cu psihologia, mai exact cu iluziile psihologice create de om. Citind fraze ca și aceasta te poți gândi că nimic bun nu locuiește în creștinismul apusean. Totul este pervertit și artificial, în vreme ce spațiile ortodoxe trăiesc pe cele mai înalte culmi ale spiritualității.

Revenim însă de unde am plecat citând pentru ultima dată din declarațiile teologul grec: Biserica Ortodoxă este aristocrația Europei. Și cu asta cred că s-a spus cam tot ce era important. Totul este discutabil, echivoc și fragil într-o Europă ce abia învață să umble. Dar miza nu este pierdută: ortodoxia va juca un rol mesianic în toată această tevatură. Suntem invitați să credem în puterile miraculoase ale acestei confesiuni, în forța ei de penetrare socio-culturală și în rolul decisiv ce-l va juca în lupta cu metehnele Occidentului. Deși în minoritate, credincioșii ortodocși vor face față invaziei consumerismului european și-l vor metamorfoza. De fapt cam așa gândesc și prelații Bisericii Ortodoxe Române.

Să fim totuși realiști și, dacă nu cer prea mult, biblici. Nu de o confesiune creștină are nevoie Europa (oricum s-ar numi ea), ci de Dumnezeu. Ceea ce lipsește nu este o tradiție sau alta. Tiparele de comportament și cele ideologice sunt deja cimentate atât în Răsărit, cât și în Apus. De ce să continuăm cu aceeași atitudine frustrată în raport cu cei diferiți de noi?! Istoria Europei de Est confirmă o anumită stângăcie în ceea ce privește alteritatea, dar chiar să nu ne mai revenim?! Oare occidentul se va entuziasma în fața ortodoxiei doar pentru mesianismul ce-l induce?! Mă îndoiesc…

Sunt absolut sigur că o întoarcere sinceră la Dumnezeu va aduce vremuri de înviorare și sens în viață. Nu un Dumnezeu pus în tipare confesionale, nu un Dumnezeu orodox, nici catolic, nici protestant, nici neoprotestant. Nevoia europenilor este cea a psalmiștilor, doar că primii o recunosc mai greu: să lumineze Fața Lui peste noi.

În prima linie

miercuri, 18 august, 2010

Ieri am fost – după ani buni – la o tabără Peniel. S-a ținut la Șuncuiuș, într-un loc de-a dreptul mirific. O pajiște verde lângă Criș, într-o ușoară depresiune străjuită de munți împăduriți. În aceste zile, sute de tineri veniți inclusiv din Constanța și-au întins corturile în jurul cortului mare al taberei. Pe toți i-am găsit joviali și disponibili pentru noi experiențe cu Domnul. Fiecare zi este în așa fel concepută ca nimeni să nu se plictisească. O sumedenie de seminarii pe teme variate, mișcare fizică și sporturi extreme, toate sunt bine încadrate între cele două momente devoționale ale zilei: dimineața și seara.

Cu o experiență deja vizibilă, Oli Oniga reușește să țină lucrurile sub control și să imprime cea mai bună atmosferă. Ține cont cu multă delicatețe de nevoile tinerilor și de zbaterile lor. Această tabără are ca subiect RĂZBOIUL SPIRITUAL, iar titlul este În prima linie. Plecând de la o lectură a epistolei către Efeseni, organizatorii dar și invitații îi chemă pe tineri la o echipare adecvată în marea bătălie spirituală. Aplecându-se asupra problemelor specifice vârstei, tinerii prezenți sunt îndemnați să pășească înainte în numele Lui. Orice alunecare este pusă în lumina ei biblică. Nimeni nu trebuie să se simtă părăsit, nimeni nu trebuie să plece cum a venit.

Salut, așadar, ideea unor tabere regionale unde lucrurile sunt riguroase. Cred că și impactul spiritual este mai mare, iar efectele vor fi pe termen lung. Fie ca tot mai mulți tineri să își găsească în astfel de locuri oportunități pentru convertire sau rededicare. Dumnezeu să răsplătească organizatorilor întregul efort și să le de-a puteri îndoite pentru viitor.

Sărbători între litanie și manele

luni, 16 august, 2010

Potrivit consemnărilor gazetărești (în special www.cotidianul.ro), românii au sărbătorit Adormirea Maicii Domnului cu o pioșenie suspectă. Sărbătoare însemnată în tradiția ortodoxă, ea atrage mulțimi de oameni în preajma diferitelor mănăstiri autohtone. Cei care poartă numele de Maria împreună cu toate derivatele lui sunt în mare sărbătoare iar apropiații sunt foarte zâmbitori cu ei. Bineînțeles că nu se lucrează iar clopotele bisericilor dăngăne grozav. Încă nu amănunt: nu se lucrează. Puși pe petrecere și voie bună, mulți concetățeni de-ai noștrii sunt gata să cheltuie oricât doar să se simtă bine.

Mănăstirea Curtea de Argeș este un astfel de epicentru. Anul acesta peste două mii de credicioși s-au adunat în jurul ei în așteptarea slujbei sărbătorești. Între timp însă oamenii au ațâțat focurile iar grătarele și mititeii sfârâiau grozav. Un astfel de festin cerea numaidecât votcă și bere, dar și muzică pe măsură. Manelele răsunau cu putere în timp ce clopotele abia se mai făceau auzite. Se încinseră hore mioritice și se auziră țipete de bucurie și voie bună.

Nu sunt răutăcios, dar nu pot să nu observ în această imagine un mod de viață. Secole la rând românii au reușit să împace promiscuitatea cu slujba religioasă. În România profundă sunt așa de mulți care după ce ies de la biserică consumă alcool în cantități industriale iar apoi comit fapte de rușine. Unde este teama biblică de Dumnezeu? Suntem oare chiar așa de duplicitari încât nici măcar nu mai simțim grozăvia?! Ce să caute vulgaritatea la un loc cu rostirea Numelui lui Dumnezeu?!

Desigur că reflecțiile de mai sus incomodează. Ele nu conțin însă substraturi confesionale. Nu vreau sa spun altceva decât că formalismul poate să atingă cote îngrijorătoare. Coabitarea ocultului cu sacrul este o temă recurentă în ortodoxia românească, iar cazul menționat nu este decât o dovadă sonoră a acestei realități. Să ne întoarcem spre El cu toată inima!

Tipologia forumiștilor

joi, 12 august, 2010

În numărul curent al revistei Dilema veche, ni se oferă – printre altele – și o clasificare a forumiștilor din spațiul românesc. Autorul acestei clasificări pe care o găsesc interesantă este dl. Valentin Stîngă, eseist cu condei bine temperat.

Aflăm așadar că în ciberspațiul nostru autohton mișună cam șapte feluri de forumiști. Primul profil este cel al forumistului mercenar. Este scriitorul cu condeiul însângerat, verbul arde interfața calcultorului dar, din păcate, este destul de reducționist. Indiferent de subiectul discutat, el este contra. Autorul crede că mulți dintre aceștia cheltuie o recuzită întreagă pentru cauze minore, pentru personaje care nu merită atâta atenție (nici măcar pamfletară).

Al doilea profil este cel al forumistului persiflant. La el totul este o bășcălie programată și susținută metodic. Toată lumea intră în malaxorul bășcăliei sale. Trădează la fiecare frază un aer de superioritate și are pretenția unei imaginații ieșite din comun. Totul devine butadă, chiar dacă nu întotdeauna prea reușită. Lasă impresia că nimeni – evident în afară de el – nu este vrednic de a fi luat în serios.

Al treilea tip este forumistul paranoic. Patologic într-un fel, acest forumist are o suspiciune constantă. Fiecare enunț este subversiv în opinia lui, deci trebuie contracarat cu cuvinte grele. Întreg universul mediatic este o conspirație cosmică ce trebuie mereu descusută și pulverizată. Nimic nu-l poate convinge că lucrurile pot sta și altfel. Este forumistul care are aprioric dreptate. Nu este nevoie de dovezi sau argumente zdrobitoare, faptul ca așa spune el este suficient

Al patrulea tip este forumistul patriot. Cu o mare afinitate pentru trecutul glorios al patriei, iubitor de daci și de romani, acest forumist face tot ce-i stă în putință să demonstreze superioritatea țărișoarei noastre dragi. Apelează la simboluri de o puternică încărcătură colectivă (mititei, sarmale, Eminescu, Nadia etc.). Oricine îndrăznește să spună altfel, să denigreze neamul este privit ca un dușman de drept comun. Indiferent de informație, el convertește totul într-un înțeles etnologic propriu.

Al cincilea tip este forumistul ezoteric. Are un aer metafizic cert. Crede că tot ce răzbate în lumea informației și a simțurilor este planificat altundeva. Ne atenționează frenetic să fim prudenți: sunt forțe superioare nouă care fac întreg jocul. Ideologic este înclinat spre ocultism, chiar dacă în forme și doze variabile. Este un fel de inginer al marelui angrenaj cosmic unde ideile trebuie să aibă o forță de viață și de moarte.

Al șaselea tip este reprezentat de forumistul sapiențial. Este modelul atotștiutor, este campionul tuturor răspunsurilor – vorba lui Pleșu. Știe să dea sfaturi în orice împrejurare și, mai mult, găsește cea mai bună formulare. Are convingerea că el ar fi trebuit să fie consultat în cutare chestiune și nu cel care tocmai și-a dat cu părerea. Dojenește socratic pe oricine și indiferent despre ce este vorba.

În fine, cel de-al șaptelea este forumistul efemer. Bineînțeles aici se încadrează cel care cade pur și simplu pe un site. Nu este programatic în ceea ce face, nu urmărește o logică nici a evenimentelor și nici a argumentării, el doar comentează fugitiv. Nu este constant, dar totuși scrie cu sentimentul deplin al infaibilității. Nu se îndoiește nici o clipă că are dreptate și ne lasă să înțelegem că nu-l afectează impresia noastră despre spusele lui.

Interesant tablou, zic eu. Valentin Stîngă nu ne oferă aici o clasificare exhaustivă, dar resușește să ne pună pe gânduri. Cred însă ca am putea să aplicăm destul de bine acest tabloul și forumurilor evanghelice. Este parcă ceva din fiecare tip și în numărul crescând al blogherilor evanghelici. Să nu uităm totuși că vom da socoteală deopotrivă pentru atitudni și pentru cuvinte (fie scrise, fie rostite).

Prea grăbiți…

miercuri, 11 august, 2010

Recitesc zilele acestea Evanghelia vagabonzilor de Brennan Manning. Cartea aceasta îți vorbește la fiecare lectură. În general scrierile lui Manning au darul de a igieniza gândirea și de a te conduce spre esențial. În orice postură te-ai afla, el reușește să te strămute în locul cu adevărat important: în prezența lui Hristos. Toate celelalte devin simple artificii într-o lume din ce în ce mai tristă și debusolată.

Mă uimește din nou felul în care autorul descrie pierdutul simț al… uimirii. Față în față cu măreția cotidiană a lui Dumnezeu unii pot fi de o îngustime teribilă. Pot trece prin viață fără să savureze cea mai mare plăcere ce le este îngăduită: experimentarea harului divin. Un om mărginit va sta în fața unei picturi de Claude Monet, scobindu-se în nas; un om copleșit de uimire o va privi abia stăvilindu-și lacrimile.

Marile provocări ale modernității, împreună progresul științific inerent a produs un fel de închidere a ochilor înaintea slavei lui Dumnezeu. Lumea noastră și-a pierdut, în general, starea de spirit a uimirii. Trăim iluzia unei pretinse maturizări istorice, când de fapt am căzut pradă unui infantilism dureros. Blazați, afișăm, de-acum, înțelepciunea sofisticată a lumescului. Nu ne mai jucăm cu degetele în apă, nu mai strigăm la stele și nu ne mai strâmbăm la lună. Doar o relație vie cu Hristos ne poate scoate din această stare și ne poate ridica spre sublim.

Dacă măreția unei lumi scăldate în har nu ne mai dă fiori atunci șansele noastre de tămăduire sufletească se reduc. Harul are însă capacitatea de a ne deschide față de Dumnezeul prezent peste tot în jurul nostru. El este gata să ne primească și să ne povățuiască pe asprul drum al vieții. Lumea noastră este plină de har, iar prezența din umbră a lui Dumnezeu ne este revelată nu doar în duc, ci și în materie… Dumnezeu ne-a menit să-I descoperim prezența plină de iubire în lumea din jurul nostru.

În fața unei asemenea priveliști, mereu reînnoite, trebuie să capitulăm elegant. Invitația lui Dumnezeu rămâne aceeași pentru noi. Suntem chemați în prezența Lui, o prezență pe care o putem savura nestingheriți prin credință. A ne depăși imediatul cotidian este una dintre cele mai mari victorii posibile. O astfel de detașare vă urez și, apoi, o contemplare rodnică a lui Dumnezeu…

Viața sub semnul parodiei

marți, 3 august, 2010

Woody Allen, celebrul regizor american și-a găsit în ultimul timp leacul de modernitate. Față în față cu realitățile tot mai discordante ale lumii în care trăim, Allen a ales să scrie. O mai făcuse și până acum, dar în prezent parcă o face mai grozav. România Liberă acordă, într-una dintre ediții, un spațiu generos acestui subiect. Ca să poată răzbi prin hățișurile vieții, autorul face parodie absolut din orice si din oricine. De la cel mai banal fenomen contemporan, până la Dumnezeu, Woody Allen nu se sfiește să râdă copios. Cu eleganță dar și tăios în același timp, autorul nu se dă înapoi în încercarea lui de a bagateliza totul și pe toți.

Deși eram tentat, refuz să ofer citate din ultima carte apărută în românește (Apărarea invocă nebunia, Humanitas). Unele dintre cele mai cunoscute scene biblice sunt parodiate într-o manieră revoltătoare. Totul este luat în derizoriu cu un umor care-ți dă frisoane. Dacă ești creștin practicant atunci aluziile lui Woody te frapează. Cât privește mentalitățile contemporane precum și evenimentele recente, autorul reușește o piruetă interesantă. Punctează unele adevăruri, le descrie atrăgător pentru ochiul avid al cititorului, dar de multe ori judecă reducționist. Încarcă unele gesturi publice sau mituri ale imaginarului colectiv cu mai multe semnificații decât ar fi cazul, cum și golește altele de orice însemnătate posibilă.

Nu-mi doresc să fac o exegeză a textelor lui Allen. Nu mă pot abține să nu văd dincolo de ele un personaj interesant dar totuși frustrat. A lua în răspăr totul nu cred că este soluția optimă. Vindecarea sufletească și împlinirea de sine într-o lume fără absoluturi nu se poate face doar bagatelizând această lume. Trebuie să fie ceva pozitiv și terapeutic dincolo de lumea noastră cotidiană. Dacă nu găsim acest medicament, mă tem că luăm calmante la nesfârșit. Cu ce mă ajută să filozofez cu umor pe marginea evenimentelor și chiar a Bibliei, dacă nu cred din toată inima în suveranitatea lui Dumnezeu?! Elucubrațiile mele intelectuale au vreo finalitate atâta vreme cât eu nu-mi ancorez viața în adevărurile absolute ale Scripturii?! Mă tem că nu. Spiritul lui Allen este însă tot mai tentant. Generația tânără are tot mai dezvoltat simțul critic și reușește să transforme aproape orice într-un derizoriu molipsitor. Deconstruim și ne redefinim totuși cu materiale slabe și care nu rezistă în timp.

Nu sunt habotnic și nu atentenz la eternul simț al umorului. Ceea ce vreau să spun este altceva. Lumea complicată și debusolată în care trăim are nevoie în mod ultim de Hristos. Desigur că modernitatea noastră târzie ne face să râdem uneori, dar soluția o găsim în altă parte. Nu cred că este înțelept să ne alienăm cu texte și spectacole de parodie, în timp ce evităm adevărata problemă. Lumea noastră este erodată de rău, iar păcatul cangrenează totul. A te întoarce cu fața spre Dumnezeu chiar dacă zâmbești socratic în fața lumii moderne, iată o atitudine mult mai potrivită. Să fim, așadar, înțelepți!