Și plâns-a icoana…

Într-o biserică ortodoxă din Milano plânge o icoană…

Nu e primul caz, iar cei pioși își aduc pe dată aminte de alte câteva zeci. Se fac investigații, se comentează, se scrie la gazetă. O româncă pe nume Claudia mărturisește:

Toți au văzut și au atins lichidul care curgea abundent din ochii Fecioarei. Chiar eu am atins icoana și am simțit lichidul, puțin vâscos. Era parfumat. Și în acel moment nu erau flori în apropiere, doar ceară, care nu mirose. A plâns atât de mult încât lacrimile au curs și pe mobila de lemn de sub icoană.

Alți credincioși, dar și unii prelați, afirmau că nu doar această icoană a plâns. Ar mai fi plâns și icoanele cu Isus Copilul, dar și o altă icoană a Fecioarei (ambele aflate în apropiere). Încă un amănunt: icoana cu pricina a lăcrimat în timpul unei slujbe duminicale, afirma mitropolitul Evloghios I.

Nu este treaba mea să confirm sau să infirm. Dar să îmi exprim o dorință… se poate. Mi-aș dori să aud că… oamenii plâng în biserică (și nu doar la Milano). În loc să ne minunăm naiv în fața unui asemenea eveniment, mai bine am căuta motive spirituale să plângem.

Păcatele personale așteaptă să fie plânse. Ignoranța noastră este uneori de plâns. Formalismul produce adevărate cangrene spirituale. Una din imputările făcute poporului evreu era că nu-și mai simte vinovăția. Că nu mai plânge suficient.

Ar mai trebui lacrimi și pentru cei în suferință. Sau plâng icoanele și pentru ei? Mă tem ca nu. Suntem chemați să ne comportăm ca Isus în fața surorilor lui Lazăr. Să vărsăm lacrimi pentru cei loviți în orice fel.

În fine… mai există și lacrimi de bucurie. Înaltă stare. Sublim moment. Să nu-ți mai poți stăpâni plânsul pentru ceva prea frumos, prea special. Să privim așadar spre Dumnezeu și să vărsăm lacrimile ce sunt de vărsat. Noi, nu alții…

Scrie un comentariu

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.